MARUL BUCLUCAS
Într-o
zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui
măr sălbatic , din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.
Tocmai în timpul acesta, iepuraşul _
Iepurici, care alerga prin pădure , a văzut mărul.
Dar cum să-l ia de acolo ? Mărul era
sus, sus de tot iar el nu putea să sară până la el !
- Crra – crra ! …se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea
neagră şi urâtă care râdea.
Se uită iepuraşul – Iepurici la ea
cu uimire şi-i strigă:
-
Ei, Cioaro , rupe-mi şi mie mărul
ala de sus !
Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit să-l
ţină în cioc, şi mărul a căzut.
- Îţi mulţumesc, Cioaro ! – a strigat bucuros Iepurici şi a dat să
ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să
sâsâie…. Şi a luat-o la fugă.
- Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare dar apoi a înţeles:
mărul căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.
Ţepoşilă , buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu mărul
înfipt în ţepii lui.
- Stai, stai ! –
striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul meu ?
Ariciul Ţepoşilă se
opreşte şi zice:
-
Acesta-i mărul meu. A căzut, iar
eu l-am prins.
Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:
-
Să-mi dai mărul chiar acum ! Eu l-am găsit !
S-a apropiat în
zbor şi Cioara şi zice: - Degeaba vă certaţi . Acesta este mărul meu fiindcă eu
l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau
înţelege. Fiecare striga în felul lui.
- Este mărul meu – striga Iepurici –
că eu l-am văzut primul !
- Ba e al meu – croncănea Cioara – că eu l-a rupt!
- Ba e al meu – striga ariciul
Ţepoşilă – că eu l-am prins !
Ţipete,
mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara îl loveşte pe ariciul
Ţepoşilă cu ciocul în nas, ariciul Ţepoşilă îl înţeapă pe Iepurici cu ţepii în
codiţă, iar Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste cioc.
Dar
iată că apare şi cumătrul Moş Martin – ursul care mormăie supărat: - Ei, dar ce
s-a întâmplat aici ? Ce-i cu gălăgia asta?
Toţi se reped spre
el, şi-i spun:
-
Tu , Moş Martine, eşti cel mai
mare şi mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui
vei crede de cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.
Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.
A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a
scărpinat după urechea dreaptă şi a
întrebat:
- Cine a descoperit mărul ?
- Eu ! – a răspuns Iepurici.
- Dar cine l-a rupt din pom ?
- Crra – crra - fireşte că eu !
a răspuns Cioara.
- Buun ! Şi cine l-a prins ?
- Eu, Eu Moş Martine – eu l-am prins ! a chiţăit ariciul Ţepoşilă.
- Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, - voi toţi aveţi dreptate,
şi de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul …
- Da, dar nu-i decât un singur
măr ! au sărit toţi cu gura Ţepoşilă, Iepurici şi Cioara.
- Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică. Toţi
au izbucnit într-un glas:
- Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte ?!
Ariciul Ţepoşilă a luat mărul
Buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale. Prima bucăţică a dat-o
iepuraşului şi i-a zis:
-
Asta ţie, Iepurici, pentru că tu
ai văzut primul mărul.
A doua bucăţică a
dat-o ciorii: - Asta ţie , Cioaro,
fiindcă tu ai rupt mărul din pom.
A treia bucăţică,
ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:
-
Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaş.
Cea de-a patra
bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi ia zis:
-
Iar asta ţie Moş Martine …
-
Dar de ce mie ? răspunse, mirat,
ursul.
-
Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat
şi ne-ai învăţat să gândim !
Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost mulţumiţi că
Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.
Şi iaca aşa s-a sfârşit povestea mea.
