„Mărul” de V. Suteev

MARUL BUCLUCAS

                                                               

                                                           

          Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui măr sălbatic , din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.

            Tocmai în timpul acesta, iepuraşul _ Iepurici, care alerga prin pădure , a văzut mărul.

            Dar cum să-l ia de acolo ? Mărul era sus, sus de tot iar el nu putea să sară până la el !

            - Crra – crra !  …se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea neagră şi urâtă care râdea.

            Se uită iepuraşul – Iepurici la ea cu uimire şi-i strigă:

-          Ei, Cioaro , rupe-mi şi mie mărul ala de sus !

Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit să-l ţină în cioc, şi mărul a căzut.

- Îţi mulţumesc, Cioaro ! – a strigat bucuros Iepurici şi a dat să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să sâsâie…. Şi a luat-o la fugă.

- Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare dar apoi a înţeles: mărul căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.

Ţepoşilă , buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu mărul înfipt în ţepii lui.

- Stai, stai ! – striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul meu ?

Ariciul Ţepoşilă se opreşte şi zice:

-          Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.

Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:

-          Să-mi dai mărul chiar acum !  Eu l-am găsit !

S-a apropiat în zbor şi Cioara şi zice: - Degeaba vă certaţi . Acesta este mărul meu fiindcă eu l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau înţelege. Fiecare striga în felul lui.

            - Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am văzut primul !

            - Ba e al meu – croncănea  Cioara – că eu l-a rupt!

            - Ba e al meu – striga ariciul Ţepoşilă – că eu l-am prins !

Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara îl loveşte pe ariciul Ţepoşilă cu ciocul în nas, ariciul Ţepoşilă îl înţeapă pe Iepurici cu ţepii în codiţă, iar Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste cioc.

Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin – ursul care mormăie supărat: - Ei, dar ce s-a întâmplat aici ? Ce-i cu gălăgia asta?

Toţi se reped spre el, şi-i spun:

-          Tu , Moş Martine, eşti cel mai mare şi mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.

Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.

A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după urechea  dreaptă şi a întrebat:

- Cine a descoperit mărul ?

- Eu ! – a răspuns Iepurici.

- Dar cine l-a rupt din pom ?

- Crra – crra  - fireşte că eu ! a răspuns Cioara.

- Buun ! Şi cine l-a prins ?

- Eu, Eu Moş Martine – eu l-am prins ! a chiţăit ariciul Ţepoşilă.

- Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, - voi toţi aveţi dreptate, şi de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul …

- Da, dar nu-i decât un  singur măr ! au sărit toţi cu gura Ţepoşilă, Iepurici şi Cioara.

- Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică. Toţi au izbucnit într-un glas:

- Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte ?!

Ariciul Ţepoşilă  a luat mărul Buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale. Prima bucăţică a dat-o iepuraşului şi i-a zis:

-          Asta ţie, Iepurici, pentru că tu ai văzut primul mărul.

A doua bucăţică a dat-o ciorii:  - Asta ţie , Cioaro, fiindcă tu ai rupt mărul din pom.

A treia bucăţică, ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:

- Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaş.

Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi ia zis:

-          Iar asta ţie Moş Martine …

-          Dar de ce mie ? răspunse, mirat, ursul.

-          Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi ne-ai învăţat să gândim !

Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost mulţumiţi că Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.

Şi iaca aşa s-a sfârşit povestea mea.

Prieteni

Am prieteni un catel,
O broscuta cu casuta,
Am un pestisor roscat
Si un melc incovoiat.

Numai unul, cum se stie,
Din toti face galagie.
E broscuta Testutica?
Este melcul covrigelul?
Pestisorul oare este?
Atunci cine e? C_ _ _ _ _ _
Daca nu ghiceati, stiam
Sa v-ajut zicand: ham! ham!

Ursi Polari - Video

Tigrii si vulpea - poveste indiana

            Doi tigri îşi disputau o bucată mare de brânză. Fiecare spunea că îi aparţine deoarece o văzuse primul. Erau pe punctul de a se bate. Deja ghearele  lor ascuţite străluceau în soare. Moartea aştepta răbdătoare ca unul din ei să cadă, când, dintr-o dată, o vulpe sosi la locul luptei. Imediat, tigrii se întoarseră spre vizitatorul neaşteptat şi-i cerură să tranşeze diferendul.
           „Vulpe dragă, putem oare să facem apel la marea ta înţelepciune ? Dezleagă pricina noastră şi noi ne vom supune judecăţii tale, indiferent care va fi aceasta !”
            După ce i-au explicat vulpii îndelung motivul disputei, aceasta din urmă, cu un aer înţelept, declară:
           „O, voi, cei mai rapizi prădători ai junglei, vă mulţumesc pentru încrederea acordată. Să fiţi siguri că veţi avea parte de cea mai dreaptă judecată.”
            Vulpea se aşeză în faţa celor doi tigri şi dezbaterile începură. După verificarea faptelor şi ascultarea argumentelor ambelor părţi ,se adresă acestora astfel:
            „O, măreţi tigri, am ascultat cauza voastră şi  vă asigur că pot fi spuse multe lucruri de fiecare parte. Cu toate acestea, mi s-ar părea drept  să tăiaţi această bucată în două părţi egale şi să vă luaţi fiecare dintre voi câte o bucată.”
            Tigrii s-au privit unul pe altul şi apoi au spus:
            „ Vulpe înţeleaptă, hotărârea ta este cu adevărat dreaptă şi o vom accepta !”
            Dar vulpea, cum fiecare ştie, este foarte vicleană, aşa că-şi continuă discursul:
            "Şi pentru a ajunge la cel mai corect rezultat, voi împărţi eu însămi  brânza în două părţi egale, pe care vi le voi da, ca să nu începeţi să vă bateţi din nou. Aduceţi-mi un cântar şi un cuţit ascuţit.”
            Tigrii gândiră că era o idee bună să lase vulpea să împartă bucata de brânză, aşa că aduseră un cântar şi un cuţit de bucătărie bine ascuţit.
            Cu ajutorul cuţitului, vulpea tăie brânza în două părţi. Apoi puse fiecare bucată pe un taler al cântarului şi constată că unul din talere nu era la aceeaşi înălţime cu celălalt.
            „Mmm !”, spuse vulpea,  „mi se pare că cele două jumătăţi nu sunt tocmai egale”. Luă bucata cea mai grea şi tăie o felie încercând să o aducă la mărimea celelilalte. Mâncă felia tăiată şi puse din nou bucăţile pe talerele cântarului.
            Privi din nou talerele. Bucata din care tăiase felia era acum mai uşoară decât cealaltă. Vulpea clătină din cap şi spuse: „Of !  Tot nu e bine. Bucăţile nu par a fi egale.”. Tigrii fură de acord cu această observaţie. Vulpea luă bucata cea mai grea şi mai tăie o felie, în dorinţa de a le egaliza. Mâncă felia tăiată şi puse din nou bucăţile pe cântar.
            Lucrurile au continuat aşa timp de o oră. Încetul cu încetul, vulpea a mâncat  feliile tăiate din bucata de brânză mai grea. Când bucăţile de brânză au devenit minuscule, tigrii s-au privit stupefiaţi. Se angajaseră să respecte hotărârea vulpii, nimic de zis, dar asta nu-i împiedica să se gândească la capcana în care au căzut.
            Nu rămăsese decât o singură minusculă bucăţică de brânză pe unul din talerele cântarului. Vicleana vulpe o puse în gură şi aruncă departe cântarul şi cuţitul înainte de a dispărea în pădure.
            Cei doi tigri îşi dăduseră seama puţin cam târziu că au fost păcăliţi . Fuseseră aşa de proşti să se certe pe o bucată de brânză, când ar fi putut să şi-o împartă prieteneşte.

Petrica si lupul

       Într-o frumoasă dimineaţă,  micuţul Petrică  deschise poarta grădinii şi ieşi să se joace pe câmpul din apropiere.  Pe cea mai înaltă creangă a unui copac bătrân era cocoţată o păsărică, prietenă bună cu băiatul.
       - Este o zi liniştită, ciripi ea veselă.
       Din curte ieşi legănându-se o răţuşcă, fericită că Petrică uitase să închidă poata grădinii şi plonjă în balta din mijlocul câmpiei.
        Zărind raţa, păsărica se aşeză în iarbă, în apropierea acesteia:
        - Ce fel de pasăre eşti tu, dacă nu ştii să zbori ? spuse ea ridicând din umeri.
         La care raţa răspunse:
        - Ce fel de pasăre eşti tu, dacă nu ştii să înoţi ?
        Şi plonjă în baltă. Pălăvrăgiră aşa mult timp, raţa înotând în baltă, păsărica zburând pe mal.
        Dintr-o dată, un lucru din iarbă atrase atenţia lui Petrică. Era motanul, care se apropia pe furiş. Acesta gândea: „Păsărica e ocupată cu pălăvrăgeala. O să fie o pradă uşoară şi un mic dejun delicios!” Şi, ca un hoţ, înaintă fără cel mai mic zgomot.
        - Atenţie! strigă Petrică, şi păsărica îşi luă zborul spre copac. În acest timp, în mijlocul bălţii, raţa măcănea indignată spre motan, care  dădea ocol copacului spunându-şi: ”De ce oare trebuia să se urce aşa sus? Până ajung eu acolo, o să-şi ia zborul.„
        Dar toate acestea au fost întrerupte de bunicul lui Petrică. Acesta era supărat că Petrică ieşise din curte:
        - Ce s-ar întâmpla dacă ar veni un lup din pădure?
        Dar lui Petrică nu-i păsa şi-i spuse bunicului că băieţilor curajoşi nu le este frică de lupi. Bunicul însă îl luă pe Petrică de mână, îl duse în curte şi închise poarta grădinii cu cheia.
        Chiar la timp. De îndată ce poarta grădinii fu închisă, un lup gri ieşi din pădure. Ca o săgeată, pisica urcă în copac. Raţa ieşi din baltă şi alergă spre curte. Dar lupul fu mai rapid.  Acesta se apropie tot mai mult, o ajunse şi o înghiţi dintr-o dată.
        Şi acum, iată cum stăteau lucrurile: motanul stătea pe o creangă, păsărica pe alta, la o distanţă considerabilă de motan, în timp ce lupul se învârtea în jurul copacului, privindu-i pe amândoi cu ochi lacomi.
        În acest timp, din spatele porţii, Petrică observa ce se întâmpla, făra nici o urmă de frică. Una din crengile copacului, in jurul căreia dădea târcoale lupul. Se întindea până la zidul grădinii. Petrică luă o frânghie, se agăţă de creangă şi aşa urcă în copac. Apoi îi spuse păsăricii:
        - Zboară pe lângă botul lupului, dar fii atentă să nu te prindă.
        Cu vârful aripilor, păsărica aproape atingea capul lupului, care sărea furios înspre ea încercând să o prindă. O, ce tare îl enerva păsărica pe lup ! Şi ce chef avea lupul să o prindă ! Dar păsărica era mult prea isteaţă iar lupul trebui să-şi pună pofta în cui.
        În timpul acesta, Petrică făcu un nod la frânghie şi o coborî încetişor. Prinse lupul de coadă şi trase cu toată puterea. Simţindu-se prins, lupul începu să facă salturi sălbatice pentru a se elibera. Dar Petrică prinse celălalt capăt al frânghiei de copac iar salturile lupului nu făceau decât să strângă nodul.
        Tocmai atunci, nişte vânători ieşiră din pădure. Ei porniseră pe urmele lupului trăgând focuri de armă. Petrică le strigă din vârful copacului:
        - Nu trageţi! Păsărica şi cu mine am prins deja lupul. Mai bine daţi-ne o mână de ajutor să-l ducem la grădina zoologică.
        Şi acum, imaginaţi-vă marşul triumfal: Petrică în frunte; în urma lui, vânătorii care cărau lupul şi, în spatele acestora bunicul şi motanul. Bunicul, nemulţumit, clătina din cap  spunând:
        - Şi dacă Petrică nu ar fi prins lupul, ce s-ar fi întâmplat ?
        Deasupra lor, păsărica ciripea veselă:
        - Ce grozavi suntem noi, Petrică şi cu mine! Priviţi ce am prins !
        Şi dacă am asculta cu atenţie, am putea chiar auzi răţuşca măcăind în burta lupului, căci lupul, în graba sa, o înghiţise de vie !

Taina vindecării -Bruno Ferrero

A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave.  Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:
- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

Alegoria broscuţelor

A fost odata un grup de broscuţe… care voiau să se ia la întrecere.
Ţelul lor era să ajungă în vârful unui turn foarte înalt.
Se adunaseră deja mulţi spectatori, pentru a urmari cursa şi a le încuraja pe broscute.
Cursa urma să inceapa…
Totuşi…
Dintre spectatori nu credea niciunul că vreuna din broscuţe va reuşi să ajungă în vârful turnului.
Tot ce se auzea era exclamaţii de genul:
„Oh, ce obositor!!!
Nu vor reuşi niciodată să ajungă sus!“
sau:
„Nici nu au cum să reuşească, turnul este mult prea înalt!“

Broscuţele începură să abandoneze.
…Cu excepţia uneia singure, care se căţăra vioaie mai departe…
Spectatorii continuau să strige:
„E mult prea obositor! Nu va putea nimeni să ajungă sus!“

Tot mai multe broscuţe se resemnau şi abandonau… …Doar una singură se căţăra consecvent mai departe…
Nu voia cu nici un chip să abandoneze!

În final renunţaseră toate, cu excepţia acelei broscuţe, care cu o imensă ambiţie şi rezistenţă reuşi să ajungă singură în vârful turnului!
După aceea, toate celelalte broscuţe şi toţi spectatorii au vrut să afle cum a reuşit broscuţa să ajungă totuşi în vârf, după ce toate celelalte se văzuseră nevoite să abandoneze cursa!

Unul din spectatori se duse la broscuţă s-o întrebe cum de a reuşit să facă un efort atât de mare şi să ajungă în vârful turnului.

Aşa se află că…
Broscuta invingatoare era SURDĂ !!!

Morala?
Nu asculta niciodata de oamenii care au prostul obicei de a fi întotdeauna negativi şi pesimisti…
…fiindcă ei îţi răpesc cele mai frumoase dorinţe şi speranţe pe care le porţi în suflet!
Gândeşte-te mereu la puterea cuvintelor,
căci tot ceea ce auzi sau citesti te influenţeaza în ceea ce faci!

Lupul şi veveriţa

Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce. Veveriţa se rugă:
- Lasă-mă, lupule, să plec.
Lupul îi spuse:
- Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele, sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor.
Veveriţa îi răspunde:
- Mai întăi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-i frică de tine.
Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse:
- Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.

Cărticică de trei ani - Constanţa Buzea

Cărticică de doi ani - Constanţa Buzea

CATELUL SI PISICA

Catelusul si pisica tare s-au certat
Fiindca Niki pe Azorica tare l-a muscat.
Eu atunci pe ea m-am suparat
Si mancare nici nu i-am mai dat.

Si de-atunci micuta Niki nu a mai muscat,
Niciodata pe Azorica nu l-a mai zgariat
Si toti trei adesea ne jucam
Niciodata nu ne mai certam.

DACA VREM SA FIM VOINICI

Daca vreau sa fiu voinic
Fac gimnastica de mic
Merg in pas alergator
Ma opresc, respir usor
Uite-ma cum stiu sa zbor.

Toata lumea e a mea
Cand ma intind jos pe podea
Asta-i doar un inceput
Ia priviti cat am crescut.

Tudor Gheorghe - Mama coace paine

Mama coace paine
Soare in ferestre
Soarele e unu
Mama una este

Canta un greier din aripa
Greierus, nu tarai
Mama s-a culcat o clipa
Si o poti trezi, trezi

Greierusul fara casa
Uite nu mai tarai,jur
Dar nici frunza sa nu caza
De ce cade ea zurzu.

Mama coace paine
Soare in ferestre
Soarele e unu
Mama una este

Stea, stea logostea
Leagana fetita mea
Stea, stea logostea
Leagana fetita mea
Ca eu-s tare ocupata
Si ea vrea mult leganata
Stea, stea logostea
Leagana fetita mea

Leagan-o blind si mereu
Stea, stea leganea
Sa creada ca o legan eu
Stea,stea leganea
Leagana fetita mea
Ca eu-s tare ocupata
Si ea vrea mult leganata
Stea, stea logostea
Leagana fetita mea

Mama coace paine
Soare ïn ferestre
Soarele e unu
Mama una este


Tudor Gheorghe - Cantece pt. copii

Ghicitori despre animale

Are zeci de ace groase
Dar nu tese nici nu coase.
(ariciul)

Are-un ac micut si fin,
Zboara lin din floare-n floare,
Acul este cu venin
Iar polenu-i pe picioare.
(albina)


Cat e vara - cucurigu!
Cucurigu - cand da frigu!
Cine-i frate dumnealui?
Cum il cheama?
Poti sa-mi spui?
(cocosul)

In aer ramurile-si are
Acest trofeu de vanatoare.
(cerbul)

O sopirla de cinci coti, 
Hai, ghiceste-o daca poti
(crocodilul)

Mandru, inalt si frumos,
La ochi este luminos;
Urechi are, coarne n-are
Si te poarta in spinare.
(calul)

Barba are,
Popa nu-i
Coarne are
Vaca nu-i
(capra)

Am un dorobant
Si e pus in lant
(cainele)

Animalele din casa
Umbla pe sub masa
Cand se intanlesc
Rau se ciondanesc
(cainele si pisica)

La cap pieptene
Si la coada secere
La grumaz cos cu graunte.
(cocosul)

Am o pasare rotata
Sta cu coada involburata
Si te-alearga in curtea toata.
(curcanul)

Cine umbla mult prin lume
Si tot se striga pe lume?
(cucul)

Catre soare se avanta
Dimineata-n zori si canta.
(ciocarlia)

Mica, dar voinica,
In spate ridica
Sacul cu povara,
Sa-l duca la moara.
(furnica)

Jupaneasa durdulie
Cu rochita cenusie
Lucrata din pene lucii,
Cauta pe lac papucii.
(gasca)

Atunci cand sunt in ograda
Ga, ga, ga se iau la sfada
Iar cand sunt pe langa lac
Baie intruna fac.
(gastele)

Animal cu trup tarcat 
Si cu git nemasurat!
(girafa)

Vine fuga pe carare
Culegand la pietrisoare.
(gaina)

Cine canta toata vara
Prin fanete cu ghitara?
(greierele)

La deal repede si fara ocol,
Iar la vale rostogol.
(iepurele)

Urecheat cu haine sure
Sta pe camp si in padure.
(iepurele)

Soricel cu aripioare
Poarta numele de floare.
(liliacul)

Poare fi un soricel
Insa are aripioare
Zboara noaptea-n chip si fel
Purtand numele de floare.
(liliacul)

Animal cu chip de om 
Topaie din pom in pom!
(maimuta)

Voinicel cu cornisoare 
Umbla cu casa-n spinare.
(melcul)

E bun dobitoc
Foarte incapatanat
Urechi lungi,
Minte nu are,
Are cruce pe spinare.
(magarul)

Cine sade in cuibar
Ca un cocolos de var?
(oul)

Cred ca macu-i place tare
Zilnic cere-n gura mare
Dupa atata mac-mac-mac
Pleaca sa inoate-n lac.
(rata)

Zboara-n sus,
Zboara-n jos,
Neagra este
De la coada pana la cioc.
(randunica)

Parca-i un curcan golas 
Si fricos si urias!
(strutul)

Sunt mititel si dracusor
Si ma hranesc cu sange de om.
(tantarul)
Are dansul si picioare
Dar e-obisnuit sa zboare;
Tin, tin, tin si piscatura...
Cine-i obraznicatura?
(tantarul)

Vara umblu dupa miere,
Iarna dorm sa prind putere.
(ursul)

In cojoc intors pe dos
Mormaind morocanos,
Umbla pustnic prin padure
Dupa miere, dupa mure.
(ursul)

Ea este buna la toate,
Ne da carne, ne da lapte,
Iar vitei mititei
Se numesc copiii ei.
(vaca)

Are-o coada infoiata,
Hoata este si sireata
Dar e vai de coada ei
Cand da peste ea grivei.
(vulpea)

O sportiva cu renume
Umbla-n pomi dupa alune.
(veverita)

Tus ghidus, coada roscata
Peste cetini aruncata.
(veverita)

RUGACIUNEA

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:
- Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.
În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare:
- Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?
- Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.
Dar vocea interioară a insistat:
- De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu ştia, aşa că s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastră şi a strigat:
- Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă,îmbogăţesc tăcerea nopţii.
Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.

SURSA:Rugaciunea broastei, vol I, Anthony de Mello

CELE PATRU PIERSICI

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă,când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat,apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc săcrească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.
Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". 
Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - 1-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt devânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul 1-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.


Pilde si povestiri ortodoxe cu talc

Baiatul si fetita

A fost odata un baiat singur. De mic voise sa construiasca drumuri si poduri, la fel ca tatal sau. Dar tatal sau muri, cand el avea cinci anisori. Iar mama se imbolnavise grav si doctorii nu ii mai dadeau sanse de viata. Baietelul se afla singur, in camera sa, aruncandu- si privirea tematoare, nefericita, pe o carte cu poze. Se vedeau acolo poze cu drumuri inalte, autostrazi, poduri suspendate, pline de oameni si masini. Dupa atata citit, baietelul adormi cu capul pe carte si visa...

In vis, se facea ca merge pe un drum intortocheat, ca un labirint. Drumul era plin de praf si pustiu. Niciun om nu se zarea. Deodata pe cer aparu o stea stralucitoare. Baiatul isi spuse : ”Aceasta este steaua mea. Ea inseamna ca exista speranta.” Atunci Dumnezeu cobori din cer si aseza pe capul baiatului cununa sperantei. Cel ce purta aceasta cununa devenea de neinvins. Nimeni nu-l putea rapune. Plin de curaj, prinzand puteri, baietelul descoperi ca deodata peisajul din fata lui incepu sa se schimbe. Aparura arbori, flori, manunchiuri de iarba, fructe pline si zemoase, albine, si tot felul de pasari. Se simtea in aer mirosul apei lovindu-se de nisip. Coborand, se pomeni pe o faleza, alaturi de pescarusi, iar din apa cine iesea ? O fata frumoasa, micuta ca si el, cu parul lung, imbogatit cu flori, care ii ducea un buchet de flori. Baiatul cobori in graba, plin de fericire, si o imbratisa pe fetita, strangand amandoi buchetul de flori la piept.

Si visul se termina, iar baietelul se trezi. Trebuia sa o gaseasca pe fata din vis, isi spuse el, dar cum ? El era atat de mic si lumea atat de mare. Afara batea vantul cu putere si zdranganea ferestrele. Se lasase noaptea. Cerul se umplu iarasi de stele. Baiatul deschise geamul si vazu o stea cazatoare. Isi puse o dorinta. Ar fi vrut sa ajunga in locul acela ciudat, la margine de apa, unde traia fata dragostei lui. Usa camerei lui se deschise incet, dar baietelul nu baga de seama. Cineva intra si sopti cu o voce suava : « Am venit la tine, dragul meu ! » Baiatul se intoarse si o vazu pe ea. Era atat de frumoasa ! Avea o rochie lunga, albastra, decorata cu flori, dintii albi, stralucitori, chipul ca soarele si corpul ca trestia miscatoare. Iar in mana, avea buchetul de flori. « Am auzit ruga ta, iubitul meu, si am venit la tine. O stea m-a calauzit pana in camera ta. Uite, steaua aceea ! » Si fetita ii arata steaua de pe cer care o ajutase.

De atunci, viata lor se schimba, si impreuna traira fericiti si mai traiesc si astazi, undeva, pe malul unei ape.