FULGUL DE ZAPADA

Pe obraz, pe nas, pe umar,
Tot cad fulgii fara numar,
S-a oprit in palma unul,
Iute, iute, inchid pumnul.

Desfac pumnul, Unde-i fulgul?

Am in mana-un strop de roua,
Sau un bob de apa? Ploua?
S-a topit in mana mea
Ca o lacrima de nea...



             autor: Constantin Rades

„Mărul” de V. Suteev

MARUL BUCLUCAS

                                                               

                                                           

          Într-o zi de toamnă târzie când copacii se goliseră de mult de frunze, în vârful unui măr sălbatic , din pădure, mai atârna un măr, un singur măr.

            Tocmai în timpul acesta, iepuraşul _ Iepurici, care alerga prin pădure , a văzut mărul.

            Dar cum să-l ia de acolo ? Mărul era sus, sus de tot iar el nu putea să sară până la el !

            - Crra – crra !  …se auzi de sus dintr-un brad. Era Cioara cea neagră şi urâtă care râdea.

            Se uită iepuraşul – Iepurici la ea cu uimire şi-i strigă:

-          Ei, Cioaro , rupe-mi şi mie mărul ala de sus !

Cioara a zburat din brad şi a rupt mărul. Numai că nu a reuşit să-l ţină în cioc, şi mărul a căzut.

- Îţi mulţumesc, Cioaro ! – a strigat bucuros Iepurici şi a dat să ridice mărul de jos, dar acesta parcă ar fi fost viu, a început deodată să sâsâie…. Şi a luat-o la fugă.

- Ce-o fi asta? Iepurici s-a speriat foarte tare dar apoi a înţeles: mărul căzuse chiar pe ariciul Ţepoşilă, care, făcut ghem, dormea sub pom.

Ţepoşilă , buimac de somn, a sărit în sus şi s-a pus pe fugă, cu mărul înfipt în ţepii lui.

- Stai, stai ! – striga Iepurici cât îl ţineau puterile. Unde fugi cu mărul meu ?

Ariciul Ţepoşilă se opreşte şi zice:

-          Acesta-i mărul meu. A căzut, iar eu l-am prins.

Atunci, Iepurici s-a repezit la ariciul Ţepoşilă:

-          Să-mi dai mărul chiar acum !  Eu l-am găsit !

S-a apropiat în zbor şi Cioara şi zice: - Degeaba vă certaţi . Acesta este mărul meu fiindcă eu l-am rupt din pom. Şi s-a pornit o ceartă între cei trei, că nu se mai puteau înţelege. Fiecare striga în felul lui.

            - Este mărul meu – striga Iepurici – că eu l-am văzut primul !

            - Ba e al meu – croncănea  Cioara – că eu l-a rupt!

            - Ba e al meu – striga ariciul Ţepoşilă – că eu l-am prins !

Ţipete, mare gălăgie în toată pădurea şi harţa începe. Cioara îl loveşte pe ariciul Ţepoşilă cu ciocul în nas, ariciul Ţepoşilă îl înţeapă pe Iepurici cu ţepii în codiţă, iar Iepurici o loveşte pe Cioară cu lăbuţa peste cioc.

Dar iată că apare şi cumătrul Moş Martin – ursul care mormăie supărat: - Ei, dar ce s-a întâmplat aici ? Ce-i cu gălăgia asta?

Toţi se reped spre el, şi-i spun:

-          Tu , Moş Martine, eşti cel mai mare şi mai inteligent din pădure. Te rugăm să ne faci judecată dreaptă. Cui vei crede de cuviinţă că i se cuvine mărul acesta, al lui să fie.

Şi i-au povestit ursului toate câte s-au petrecut.

A stat Moş Martin s-a gândit ce s-a gândit, s-a scărpinat după urechea  dreaptă şi a întrebat:

- Cine a descoperit mărul ?

- Eu ! – a răspuns Iepurici.

- Dar cine l-a rupt din pom ?

- Crra – crra  - fireşte că eu ! a răspuns Cioara.

- Buun ! Şi cine l-a prins ?

- Eu, Eu Moş Martine – eu l-am prins ! a chiţăit ariciul Ţepoşilă.

- Iată ce este, a fost de părere Moş Martin, - voi toţi aveţi dreptate, şi de aceea fiecare din voi are dreptul să primească mărul …

- Da, dar nu-i decât un  singur măr ! au sărit toţi cu gura Ţepoşilă, Iepurici şi Cioara.

- Împărţiţi mărul în părţi egale şi fiecare să ia câte o bucăţică. Toţi au izbucnit într-un glas:

- Cum de nu ne-a venit ideea asta mai înainte ?!

Ariciul Ţepoşilă  a luat mărul Buclucaş şi l-a împărţit în patru părţi egale. Prima bucăţică a dat-o iepuraşului şi i-a zis:

-          Asta ţie, Iepurici, pentru că tu ai văzut primul mărul.

A doua bucăţică a dat-o ciorii:  - Asta ţie , Cioaro, fiindcă tu ai rupt mărul din pom.

A treia bucăţică, ariciul şi-a pus-o deoparte pentru sine şi a zis:

- Asta pentru mine, întrucât eu am prins mărul acesta buclucaş.

Cea de-a patra bucăţică ariciul i-a pus-o ursului în labă şi ia zis:

-          Iar asta ţie Moş Martine …

-          Dar de ce mie ? răspunse, mirat, ursul.

-          Tocmai pentru că tu ne-ai împăcat şi ne-ai învăţat să gândim !

Şi fiecare şi-a mâncat bucăţica sa de măr, şi toţi au fost mulţumiţi că Moş Martin a făcut judecată dreaptă şi nu a nedreptăţit pe nimeni.

Şi iaca aşa s-a sfârşit povestea mea.

Prieteni

Am prieteni un catel,
O broscuta cu casuta,
Am un pestisor roscat
Si un melc incovoiat.

Numai unul, cum se stie,
Din toti face galagie.
E broscuta Testutica?
Este melcul covrigelul?
Pestisorul oare este?
Atunci cine e? C_ _ _ _ _ _
Daca nu ghiceati, stiam
Sa v-ajut zicand: ham! ham!

Bine e la noi acasa

Bine e la noi acasa!
Nu e lume mai frumoasa
Cum e cuibul parintesc,
Unde eu traiesc si cresc.

Tata, mama si bunici,
Eu si fratiorii mici,
Toti, aici, suntem uniti,
Bucurosi si fericiti!

Casa mea si-n somn o stiu,
Orice colt pot sa-l descriu.
Cand pasesc al casei prag,
Tot ce vad in ea mi-e drag.

Parca dintr-un basm vrajit,
Toate-mi spun: '' Bine-ai venit!''

autor Emilia Caldararu

Ursi Polari - Video

Mi-e draga toamna

Toamna, zana din povesti,
Vine si ne spune
Despre tot ce ne-a adus:
Fructe si legume.

R. Mi-e draga toamna
Si chiar de va pleca
Mi-a lasat multe
Si-am sa ma joc cu ea.
La, la, la...

Si mai are toamna mea
Pasari calatoare
Ce se vad plutind usor
Pana-n departare.

R.

Pleaca toamna mea cantand,
Pleaca dupa soare,
Dar s-o pastrez in gand,
Mi-a lasat o floare.

R.

Trece toamna

Trece toamna cea bogata,
Prin livezi si intra-n vii,
Fructele se coc de-a valma
Si-s ca mierea strugurii.

La cules e veselie
Ca in miez de sarbatori,
C -au venit si prescolarii
Cei mai iuti culegatori.

Merele imbujorate
Merg in cosuri la pastrat
Iar din struguri zdrobitoarea
Scoate mustul inspumat.

Toamna cea bogata

Am privit spre cer
Zarea-ndepartata
Si-am vazut venind
Toamna cea bogata.

R. La, la, la, la, la,
Sa ma joc as vrea,
La, la, la, la, la.

Sa plutesc usor,
Ca o fruzulita,
Si sa picur
Pic, pic, o ploita.
R.
Sa culeg un mar,
Sa miros o floare,
Si sa plec in zbor
Cu pasari calatoare.

Mândră-i toamna (alta varianta)

Mândră-i toamna şi bogată
În legume, şi-apoi, iată !
Are fructe câte vrei
Şi must bun dun strugurei.

Trec copii cu ghiozdănele,
Au cărţi şi caiete-n ele.
Se îndreaptă către şcoală,
Bucuroşi şi plini de fală.

Păsările călătoare
Zboară către altă zare
Şi dansează-zbor zglobii,
Mii de frunze ruginii.

Toamna, zână din poveşti

Toamna, zână din poveşti
Vine şi ne spune,
Despre tot ce ne-a adus,
Fructe şi legume.

Refren:
Mi-e dragă toamna
Şi chiar de va pleca,
Mi-a lăsat multe
Şi-am să mă joc cu ea.
La, la,la ,la……….

Şi mai are toamna mea
Păsări călătoare,
Ce se văd plutind uşor
Până-n depărtare.

Refren:

Pleacă toamna mea cântând,
Pleacă după soare,
Dar ca s-o păstrez în gând
Mi-a lăsat o floare.

Refren:

Din gradina de legume

Din gradina de legume
Toate le cunosc pe nume
Uite colo musuroi
Capatani si Usturoi
Discutand cu doi Cartofi
Grasi, infumurati si fonfi
Langa Ceapa se azmute
Un sfrijit de Ardei iute
Are el o rafuiala
Cu Gulia rea si cheala
E-o problema a lor mai veche
Nu e Morcov la ureche
Si ca martor isi aduce
Un var prim: Ardeiul dulce
Nici Gulia nu se lasa
O Ridiche si o Varza
Vin sa-i faca ei dreptate
Mai incolo mai departe.
Vinetele stau si ele
La sfat cu trei Patlagele.

Rândunica

Rândunică frumuşică, rândunea,
De ce pleci din ţara mea, din ţara mea?
Ori ţi-e frică rândunică,
Ori ţie frică, rândunică, bis
Că te-apucă iarna grea.

Rândunică mititică, rândunea,
Mai rămâi în ţara mea, în ţara mea!
Fără frică mititică,
Fără frică mititică, bis
Că te-apucă iarna grea.

A venit pe dealuri, toamna!

A venit pe dealuri, toamna,

Cu frunze şi flori,

O primim cu bucurie

Şi-i cântăm în cor:

Fructe parfumate

Şi legume coapte

În dar le primim

Şi îi mulţumim.

Fructe parfumate

Şi legume coapte

În dar le primim

Şi îi mulţumim.

Au plecat şi păsărele

În stoluri pe sus,

Vânturi, ploaie, nori şi ceaţă

Toamna ne-a adus.

Fructe parfumate

Şi legume coapte

În    dar le primim

  Şi îi mulţumim.

Tigrii si vulpea - poveste indiana

            Doi tigri îşi disputau o bucată mare de brânză. Fiecare spunea că îi aparţine deoarece o văzuse primul. Erau pe punctul de a se bate. Deja ghearele  lor ascuţite străluceau în soare. Moartea aştepta răbdătoare ca unul din ei să cadă, când, dintr-o dată, o vulpe sosi la locul luptei. Imediat, tigrii se întoarseră spre vizitatorul neaşteptat şi-i cerură să tranşeze diferendul.
           „Vulpe dragă, putem oare să facem apel la marea ta înţelepciune ? Dezleagă pricina noastră şi noi ne vom supune judecăţii tale, indiferent care va fi aceasta !”
            După ce i-au explicat vulpii îndelung motivul disputei, aceasta din urmă, cu un aer înţelept, declară:
           „O, voi, cei mai rapizi prădători ai junglei, vă mulţumesc pentru încrederea acordată. Să fiţi siguri că veţi avea parte de cea mai dreaptă judecată.”
            Vulpea se aşeză în faţa celor doi tigri şi dezbaterile începură. După verificarea faptelor şi ascultarea argumentelor ambelor părţi ,se adresă acestora astfel:
            „O, măreţi tigri, am ascultat cauza voastră şi  vă asigur că pot fi spuse multe lucruri de fiecare parte. Cu toate acestea, mi s-ar părea drept  să tăiaţi această bucată în două părţi egale şi să vă luaţi fiecare dintre voi câte o bucată.”
            Tigrii s-au privit unul pe altul şi apoi au spus:
            „ Vulpe înţeleaptă, hotărârea ta este cu adevărat dreaptă şi o vom accepta !”
            Dar vulpea, cum fiecare ştie, este foarte vicleană, aşa că-şi continuă discursul:
            "Şi pentru a ajunge la cel mai corect rezultat, voi împărţi eu însămi  brânza în două părţi egale, pe care vi le voi da, ca să nu începeţi să vă bateţi din nou. Aduceţi-mi un cântar şi un cuţit ascuţit.”
            Tigrii gândiră că era o idee bună să lase vulpea să împartă bucata de brânză, aşa că aduseră un cântar şi un cuţit de bucătărie bine ascuţit.
            Cu ajutorul cuţitului, vulpea tăie brânza în două părţi. Apoi puse fiecare bucată pe un taler al cântarului şi constată că unul din talere nu era la aceeaşi înălţime cu celălalt.
            „Mmm !”, spuse vulpea,  „mi se pare că cele două jumătăţi nu sunt tocmai egale”. Luă bucata cea mai grea şi tăie o felie încercând să o aducă la mărimea celelilalte. Mâncă felia tăiată şi puse din nou bucăţile pe talerele cântarului.
            Privi din nou talerele. Bucata din care tăiase felia era acum mai uşoară decât cealaltă. Vulpea clătină din cap şi spuse: „Of !  Tot nu e bine. Bucăţile nu par a fi egale.”. Tigrii fură de acord cu această observaţie. Vulpea luă bucata cea mai grea şi mai tăie o felie, în dorinţa de a le egaliza. Mâncă felia tăiată şi puse din nou bucăţile pe cântar.
            Lucrurile au continuat aşa timp de o oră. Încetul cu încetul, vulpea a mâncat  feliile tăiate din bucata de brânză mai grea. Când bucăţile de brânză au devenit minuscule, tigrii s-au privit stupefiaţi. Se angajaseră să respecte hotărârea vulpii, nimic de zis, dar asta nu-i împiedica să se gândească la capcana în care au căzut.
            Nu rămăsese decât o singură minusculă bucăţică de brânză pe unul din talerele cântarului. Vicleana vulpe o puse în gură şi aruncă departe cântarul şi cuţitul înainte de a dispărea în pădure.
            Cei doi tigri îşi dăduseră seama puţin cam târziu că au fost păcăliţi . Fuseseră aşa de proşti să se certe pe o bucată de brânză, când ar fi putut să şi-o împartă prieteneşte.

Oul de aur

           A fost odată un fermier leneş şi sărac pe nume Bansi. Nevasta sa l-a rugat să meargă la muncă într-un alt sat, ca să câştige nişte bani, pentru a avea un trai mai bun, dar n-a ascultat-o. Curând au rămas fără nici un ban.
            Într-o zi  acesta a mers în junglă ca să taie nişte copaci. Acolo a găsit o gâscă rănită, pe care a adus-o acasă  şi a îngrijit-o cu toată atenţia. Gâsca a fost atât de mulţumită încât s-a gândit să-l răsplătească pe fermier într-un fel.
            Aşa că într-o dimineaţă gâsca a făcut un ou. Dar acesta nu era un ou obişnuit, ci unul cu totul  şi cu totul de aur. Când Bansi a venit să hrănească gâsca, a văzut oul de aur şi şi-a strigat bucuros nevasta.
            Bansi merse apoi la piaţă, vându oul şi cumpără lucruri pentru familia sa. Gâsca începu să facă un ou în fiecare zi, iar curând familia fermierului deveni foarte bogată.
            Într-o zi, o ideee ticăloasă îi trecu prin minte lui Bansi: de ce să aştepte să primească un ou pe zi, când ar putea să taie gâsca şi să capete totul deodată, devenind bogat într-o singură zi?
            Aşa că omorî gâsca şi-i despică burta. Dar nu găsi nici un ou înăuntru. Din cauza lăcomiei îşi pierduse gâsca magică şi ouăle de aur ale acesteia.

Petrica si lupul

       Într-o frumoasă dimineaţă,  micuţul Petrică  deschise poarta grădinii şi ieşi să se joace pe câmpul din apropiere.  Pe cea mai înaltă creangă a unui copac bătrân era cocoţată o păsărică, prietenă bună cu băiatul.
       - Este o zi liniştită, ciripi ea veselă.
       Din curte ieşi legănându-se o răţuşcă, fericită că Petrică uitase să închidă poata grădinii şi plonjă în balta din mijlocul câmpiei.
        Zărind raţa, păsărica se aşeză în iarbă, în apropierea acesteia:
        - Ce fel de pasăre eşti tu, dacă nu ştii să zbori ? spuse ea ridicând din umeri.
         La care raţa răspunse:
        - Ce fel de pasăre eşti tu, dacă nu ştii să înoţi ?
        Şi plonjă în baltă. Pălăvrăgiră aşa mult timp, raţa înotând în baltă, păsărica zburând pe mal.
        Dintr-o dată, un lucru din iarbă atrase atenţia lui Petrică. Era motanul, care se apropia pe furiş. Acesta gândea: „Păsărica e ocupată cu pălăvrăgeala. O să fie o pradă uşoară şi un mic dejun delicios!” Şi, ca un hoţ, înaintă fără cel mai mic zgomot.
        - Atenţie! strigă Petrică, şi păsărica îşi luă zborul spre copac. În acest timp, în mijlocul bălţii, raţa măcănea indignată spre motan, care  dădea ocol copacului spunându-şi: ”De ce oare trebuia să se urce aşa sus? Până ajung eu acolo, o să-şi ia zborul.„
        Dar toate acestea au fost întrerupte de bunicul lui Petrică. Acesta era supărat că Petrică ieşise din curte:
        - Ce s-ar întâmpla dacă ar veni un lup din pădure?
        Dar lui Petrică nu-i păsa şi-i spuse bunicului că băieţilor curajoşi nu le este frică de lupi. Bunicul însă îl luă pe Petrică de mână, îl duse în curte şi închise poarta grădinii cu cheia.
        Chiar la timp. De îndată ce poarta grădinii fu închisă, un lup gri ieşi din pădure. Ca o săgeată, pisica urcă în copac. Raţa ieşi din baltă şi alergă spre curte. Dar lupul fu mai rapid.  Acesta se apropie tot mai mult, o ajunse şi o înghiţi dintr-o dată.
        Şi acum, iată cum stăteau lucrurile: motanul stătea pe o creangă, păsărica pe alta, la o distanţă considerabilă de motan, în timp ce lupul se învârtea în jurul copacului, privindu-i pe amândoi cu ochi lacomi.
        În acest timp, din spatele porţii, Petrică observa ce se întâmpla, făra nici o urmă de frică. Una din crengile copacului, in jurul căreia dădea târcoale lupul. Se întindea până la zidul grădinii. Petrică luă o frânghie, se agăţă de creangă şi aşa urcă în copac. Apoi îi spuse păsăricii:
        - Zboară pe lângă botul lupului, dar fii atentă să nu te prindă.
        Cu vârful aripilor, păsărica aproape atingea capul lupului, care sărea furios înspre ea încercând să o prindă. O, ce tare îl enerva păsărica pe lup ! Şi ce chef avea lupul să o prindă ! Dar păsărica era mult prea isteaţă iar lupul trebui să-şi pună pofta în cui.
        În timpul acesta, Petrică făcu un nod la frânghie şi o coborî încetişor. Prinse lupul de coadă şi trase cu toată puterea. Simţindu-se prins, lupul începu să facă salturi sălbatice pentru a se elibera. Dar Petrică prinse celălalt capăt al frânghiei de copac iar salturile lupului nu făceau decât să strângă nodul.
        Tocmai atunci, nişte vânători ieşiră din pădure. Ei porniseră pe urmele lupului trăgând focuri de armă. Petrică le strigă din vârful copacului:
        - Nu trageţi! Păsărica şi cu mine am prins deja lupul. Mai bine daţi-ne o mână de ajutor să-l ducem la grădina zoologică.
        Şi acum, imaginaţi-vă marşul triumfal: Petrică în frunte; în urma lui, vânătorii care cărau lupul şi, în spatele acestora bunicul şi motanul. Bunicul, nemulţumit, clătina din cap  spunând:
        - Şi dacă Petrică nu ar fi prins lupul, ce s-ar fi întâmplat ?
        Deasupra lor, păsărica ciripea veselă:
        - Ce grozavi suntem noi, Petrică şi cu mine! Priviţi ce am prins !
        Şi dacă am asculta cu atenţie, am putea chiar auzi răţuşca măcăind în burta lupului, căci lupul, în graba sa, o înghiţise de vie !

Califul Barza de Wilhelm Hauff

A fost odată un calif (conducător musulman), pe nume Raşid, care trăia fericit..., până când într-o zi vizirul său i-a spus că a văzut în apropierea palatului un negustor care avea de vânzare multe, multe lucruri interesante. Atunci califul a cerut să vină acel negustor până la el, să-i aleagă vizirului obiecte pe plac.

Îndată porunca s-a împlinit. Printre diversele mărfuri se afla o cutie cu un praf ciudat şi cu o hârtie scrisă într-o limbă străină. Califul a fost curios să afle ce e acel praf şi ce scrie pe hârtie, deci le-a cumpărat şi a chemat pe un om învăţat, care cunoştea toate limbile pământului, să-i tâlcuiască scrisul. Selim cel învăţat a venit şi a descifrat: pe hârtie scria că praful are puterea să transforme pe oricine în orice vietate, încât să înţeleagă glasul animalelor şi pe al păsărilor..., iar ca să-şi revină la chipul de om, trebuia ca să se închine de trei ori spre răsărit, rostind cuvântul - Mutabor. Dar, spunea în hârtie, dacă în timpul vrăjii cei transformaţi râd, atunci uită îndată cuvântul şi rămân pe veci jivine...

Încântat, califul a hotărât ca a doua zi să încerce praful, împreună cu vizirul său. Au plecat mai departe de slujitori, până au zărit nişte berze, la o baltă. Dornici să afle ce-şi spun acestea, au tras praf din cel vrăjit pe nas şi s-au făcut berze! S-au uitat miraţi unul la celălalt, nevenindu-le să creadă! Iar mai apoi au ascultat ce-şi vorbeau berzele.

Ei, de-ale berzelor... Povesteau ce au mâncat şi exersau un dans... berzesc, foarte caraghios. De aceea, califul barză şi vizirul său au început să râdă, uitând că râsul e interzis. Cum au râs, au uitat cuvântul acela şi n-au mai putut să-şi reia înfăţişarea obişnuită. Trişti, zburau de colo-colo, crezând că sunt pierduţi pentru lumea oamenilor... Ca să-şi mai aline dorul, mergeau şi prin Bagdad, la palatul califului, să vadă locurile unde trăiseră. După câteva zile, au aflat că în locul califului era deja cinstit fiul unui vrăjitor vestit. Atunci abia califul a înţeles că toată negustoria cu praful fusese o înşelăciune a acelui vrăjitor, care era supărat pe el şi care astfel i-a luat locul. De aceea, cele două berze neobişnuite (care vorbeau între ele cu glas omenesc) au fost şi mai întristate. Poposind în noaptea următoare între ruinele unui palat, au auzit plânsul şi suspinul unei făpturi omeneşti..., dar care era de fapt cu chip de bufniţă.

Ei i-au spus povestea lor, iar ea - era o prinţesă - pe a ei: pentru că nu acceptase să fie soţia fiului aceluiaşi vrăjitor care îi procurase praful califului, fusese transformată de acesta în bufniţă (turnându-i o licoare pe ascuns), şi el îi spusese că va rămâne închisă pe veci între aceste ruine, până când cineva se va milostivi să o ia de soţie aşa cum e... Bufniţa le-a spus berzelor că ştie o soluţie pentru scăparea lor, dar că le-o spune cu o singură condiţie: ca unul dintre ei să o ia de soţie, să o scape şi pe ea!

Au stat mult pe gânduri califul şi vizirul. Vizirul era deja însurat, nu-şi dorea o altă soţie; iar califul nu era însurat, dar nici nu-şi dorea să se însoare pe necunoscute... În cele din urmă, califul acceptă să o ia de soaţă pe bufniţă, iar aceasta le spuse că între ruine, din când în când, vrăjitorul se aduna cu prietenii săi şi petrecea; poate că la o asemenea petrecere el va vorbi despre cuvântul vrăjit... Chiar în noaptea aceea, s-a nimerit să se adune aceştia. Într-adevăr, printre prietenii vrăjitorului se afla şi negustorul prafului..., care a amintit că Mutabor era cuvântul vrăjit... Berzele ascultau în taină şi au aflat de scăparea lor. S-au înclinat spre răsărit, l-au rostit, califul promiţând să o ia în căsătorie pe bufniţă... Și toţi trei au revenit la înfăţişarea omenească. Bufniţa era o prinţesă preafrumoasă, încât califul a fost încântat de alegerea făcută şi a binecuvântat momentul când a fost transformat în barză. El s-a reîntors la palat şi a prins pe vrăjitor şi pe fiul său, pedepsindu-i groaznic.

Apoi a trăit fericit lângă soţia sa, amintindu-şi din când în când împreună cu vizirul cum e să fii barză...

Iată că o întâmplare care părea la început rea, s-a dovedit mai apoi bună..

Scoala iepurasilor

Iepuraşilor li-i dată
O problemă complicată.
Şi în bănci perechi - perechi,
Scriu pe frunze de curechi
Tot cu morcovi subţirei:
Un fel de creion la ei.
Unul de atât gândit,
Stă în bancă neclintit
Cu creionul dus la gură,
Necăjit fără măsură,
Şi tot cată în plafon
Şi tot roade din creion.

Cărticica

Am o carte in culori,
Cu desene si cu flori!

Uite, este si Grivei
Si-un pastor cu sapte miei.

Carte plina cu povesti,
Tare draga tu imi esti,
Eu mereu te-oi rasfoi,
Si-am sa-nvat a te citi!

Pisicuta

Pisicuta noastra hoata,
A facut o boroboata.

In camara a intrat
Pe furis, si a luat
O bucata de friptura.
Mama nu stia ca fura.

Daca o mai prinde-odata,
Vai de blana ei vargata!